Autoritățile române au o abilitate aproape supranaturală de a fi surprinse de lucruri anunțate din timp. De la zăpadă și inundații până la gropi și infrastructură, statul pare să descopere realitatea exact în momentul în care aceasta explodează la televizor.

---

Există în România o specie administrativă rară, protejată prin conferințe de presă și comunicate sterile: funcționarul surprins.

 

Îl vezi peste tot. La inundații, este surprins că plouă. La ninsoare, este surprins că ninge. La caniculă, este surprins că vara are temperaturi de vară. La gropi, este surprins că asfaltul pus în batjocură acum trei luni a decis să se întoarcă la forma lui naturală: crater.

România nu are probleme. România are surprize.

Iar autoritățile nu greșesc niciodată. Ele doar „monitorizează situația”, „analizează cauzele”, „iau act” și, dacă lucrurile devin foarte grave, „dispun măsuri”. Adică exact acele măsuri care trebuiau luate înainte ca situația să ajungă la televizor.

Calendarul oficial al surprizelor

În fiecare an, statul român funcționează după același calendar administrativ:

În ianuarie, autoritățile sunt surprinse că iarna vine cu zăpadă.

În aprilie, sunt surprinse că plouă și se umflă râurile.

În iulie, sunt surprinse că e cald și spitalele nu au aer condiționat.

În septembrie, sunt surprinse că începe școala și unele școli arată ca decoruri abandonate din filme post-apocaliptice.

În noiembrie, sunt surprinse că trebuie pregătite utilajele de deszăpezire.

În decembrie, sunt surprinse că vine Crăciunul, traficul se blochează și românii cumpără mâncare ca pentru o invazie medievală.

Totul se repetă. An de an. Cu aceeași seninătate. Cu aceeași uimire oficială. Cu aceeași privire de om care tocmai a descoperit că apa udă.

„Nu se putea anticipa”

Aceasta este, probabil, cea mai frumoasă formulă din limba administrativă română.

Nu se putea anticipa că plouă.

Nu se putea anticipa că podul vechi de 70 de ani, reparat cu promisiuni și două găleți de vopsea, va începe să cedeze.

Nu se putea anticipa că o groapă lăsată în drum se va transforma într-o colecție de jante rupte.

Nu se putea anticipa că dacă nu investești în infrastructură, infrastructura începe să investească în nervii cetățenilor.

Totul este imposibil de anticipat. Mai puțin taxele. Alea se anticipează perfect, cu precizie atomică, până la ultimul leu.

La taxe, statul român nu este niciodată surprins.

Acolo are sisteme, termene, penalități, popriri, notificări, declarații, platforme care nu merg, dar tot te sancționează dacă nu le folosești.

La servicii publice, însă, statul intră brusc într-o stare filozofică profundă: „să vedem”, „să analizăm”, „să constituim o comisie”.

Comisia este forma prin care România transformă orice problemă urgentă într-un dosar cu șină emoțională.

Comisia, această ambulanță a nepăsării

Când apare o problemă, autoritatea nu sare să o rezolve. Nu. Prima dată formează o comisie.

Comisia se deplasează la fața locului, constată ceea ce știa deja toată lumea, discută cu alte comisii, întocmește un raport, recomandă măsuri, apoi raportul intră într-un sertar unde se întâlnește cu alte rapoarte, unele deja pensionate.

Este un ecosistem complet.

Problema inițială rămâne acolo, dar acum are companie: un raport, trei declarații și patru promisiuni.

Cetățeanul, între timp, trece cu mașina prin aceeași groapă, calcă prin aceeași baltă, stă în același trafic și ascultă același mesaj liniștitor: „situația este sub control”.

Sub controlul cui, nu se știe. Probabil al gravitației.

Declarația oficială: sport național

În România, după orice eșec administrativ, apare declarația oficială.

Declarația are mereu aceeași structură:

„Am luat act cu îngrijorare.”

„Vom analiza cu maximă seriozitate.”

„Cei vinovați vor plăti.”

„Nu tolerăm asemenea situații.”

După care nu plătește nimeni, se tolerează în continuare, iar situația se mută din breaking news în arhivă.

Apoi vine următoarea surpriză.

Și următorul comunicat.

Și următoarea comisie.

România nu este guvernată. România este comentată de cei care ar trebui să o guverneze.

Vinovatul invizibil

Cel mai interesant lucru este că în România, după orice dezastru, vinovatul dispare ca semnalul la ghișeu.

Toată lumea a respectat procedurile.

Toată lumea și-a făcut treaba.

Toată lumea a transmis mai departe.

Toată lumea a fost în concediu exact când trebuia semnat ceva.

La final, vina rămâne suspendată undeva între „sistem”, „lipsa de fonduri”, „moștenirea grea” și „condițiile meteo nefavorabile”.

Sistemul este vinovatul perfect. Nu are CNP, nu poate fi demis, nu dă interviuri și nu poate fi prins în trafic.

Cetățeanul, acest sponsor al improvizației

Între timp, cetățeanul plătește.

Plătește taxe.

Plătește reparații la mașină.

Plătește timp pierdut.

Plătește sănătate.

Plătește nervi.

Plătește abonamente, contribuții, accize și impozite.

Și, la schimb, primește explicații.

Multe explicații.

Unele în PowerPoint, altele în conferințe de presă, altele pe Facebook, unde instituțiile au descoperit că pot rezolva problemele cel puțin vizual, cu un banner frumos și un font patriotic.

Când nu merge nimic, se postează.

Când se rupe ceva, se comunică.

Când se inundă, se monitorizează.

Când se prăbușește, se deplânge.

România administrativă este o țară în care realitatea vine mereu fără programare.

Marea reformă: să nu mai fim surprinși

Poate că prima reformă reală nu ar trebui să fie una spectaculoasă. Nu digitalizare cu artificii, nu strategii cu 200 de pagini, nu consultanță la preț de autostradă.

Poate prima reformă ar trebui să fie simplă:

Să nu mai fim surprinși de lucruri previzibile.

Să nu mai descoperim iarna în fiecare ianuarie.

Să nu mai descoperim școala în fiecare septembrie.

Să nu mai descoperim gropile după ce intră cineva cu roata în ele.

Să nu mai descoperim spitalele doar când ia foc câte o secție.

Să nu mai descoperim infrastructura doar când cedează.

Să nu mai descoperim România doar când se strică.

Dar asta ar presupune responsabilitate. Planificare. Memorie instituțională. Oameni care chiar fac ceva înainte să apară camerele de filmat.

Adică, în termeni administrativi românești, science fiction.

Până atunci, vom continua să trăim în țara în care totul este „în analiză”, nimeni nu este vinovat, iar autoritățile sunt profund surprinse că realitatea nu a cerut aprobare înainte să se întâmple.

Și, ca de obicei, cetățeanul va primi nota de plată.

Cu penalități, desigur.

Pentru că statul poate fi surprins de orice.